Dupa, am parasit pentru totdeauna … viata.
Descoperirea raului: Dintr-o copilarie salbatica, dintr-o singuratate umila impusa de timiditate, de o fire aparte si de mizerie, din repetatele esecuri, a aparut un pesimism disperat si inchis in sine. De foarte multe ori alipeam buzele si vorbeam, doar - cu mine - atat. Te refuzam, pentru ca mi-am dat seama ca oricum - e in zadar - si tu stii foarte bine asta. Viata imi promitea putin si nu-mi dadea nimic. Dar viata, pentru a fi suportabila trebuie traita din plin. Nu ca si mine, care niciodata nu a vazut ceva “plin” in toata viata asta.
Ceilalti: Nu mai eram singur. Ea, aveam o inima si un eu; simteam ca am ceva de spus si voiam sa vorbesc. Imi trebuiau inimi iubitoare si mai ales creiere active si libere, oameni ca si mine; imi trebuia simplitatea ei, dorinta si intelegerea. Pe zi ce trece, incerc sa uit - doar asta fac - de atunci viata mea a fost gandire si numai gandire.
Cum sunt eu: Eram cum sunt si azi, pierdut. Si oamenii? Marionete pretentioase ale teatrului meu interior, figurine grabite sa faca o trecere cat mai rapida - de la: a “ma” cunoaste - pana la “al” cunoaste (pe altul - bineinteles)
Nimic nu e adevarat – totul e ingaduit: Am pierdut orice incredere in tine, stii foarte bine ca asta se datoreaza tie si timpului in gandire. Sa stii ca realitatea e prezentul, senzatia; trebuia si trebuie sa-ti traiesti prezentul sau si sa dai dracului formulele si credintele. Tin in mine sentimentele de familie, familie distrusa de acea trecere de la comunism la democratie, familie distrusa de vise nespuse, de sentimente ascunse, de ce nu ti-ai putut imagina ca poate exista “intr-o familie” … tacere deplina.
Despre ceilalti: Pentru tanarul de 20 de ani orice om in varsta e un inamic, orice idee e suspecta si mereu incepi, rastit: “Nu e asa!”.
Zile “obisnuite”: Ma culc tarziu, dorm zece ore in sir, poate ca mai multe, fara sa visez altceva decat: viata mea, construind-o asa cum imi doresc, liber de fel si cu un gust fin. Dar in final ma scol cu gura amara si capul greu, am construit mult, prea mult si mult prea frumos incat totul pica jos cat fac ochi si ma gandesc la ce zi e azi. Apoi petrec pana seara in felul in care am facut-o cu o zi mai-nainte. Ma intalnesc si vorbesc cu unul, cu altul, cu ea, ce vreti de la mine ? Ce drept aveti voi, toti astia, sa-mi tulburati viata, sa-mi furati timpul, sa-mi scormoniti sufletul, sa-mi sugeti gandurile, sa ma vreti prieten cu voi. Cat meritati sa va spun tot ce simt ? cat merit aveti voi sa rup toata tacerea pe care o mai am, acele cuvinte care inseamna jumatate de viata, cheia trecutului si raspunsul de maine - cat ? Sunt un om care ar fi vrut sa duca o viata frumoasa, o viata normala si sa faca lumea mai suportabila in proprii sai ochi, sa poata iesi pe strada, sa hoinareasca orasele, locurile … Viata e mai dureroasa ca moartea si numai in durere apare adevarul. Nu vreau sa fiu multumit, nici linistit, nici fericit, nici bogat. Asa a fost sa fie, nu sunt iubit, nu sunt bogat, nu am prieteni adevarati, nu sunt frumos, nici puternic. Rareori m-am bucurat, adeseori am plans, aproape intotdeauna am suferit. Si totusi nu vreau sa mor. Vreau sa mai traiesc, sa traiesc mereu. Tocmai pentru aceasta: pentru mine nu mai exista nimic. Nu mai cred decat in destin. Stiu ca din toate eforturile mele nu va rezulta nimic, ca tot ce-am construit va fi distrus - foarte putin. Tot ce voi face va fi inutil. Daca am stii cu toti, ca unele acte ale lor nu vor fi platite, nici mai curand, nici mai tarziu, nimeni n-ar mai face nimic.Asadar, traiesc din nou. Dar singur, cumplit de singur. La inceput toata lumea era in mine. Mai tarziu m-am regasit singur si aproape fara viata. Pot sa pornesc iar la drum spre adevaratul meu destin. Scriu ca sa-mi descarc sufletul. Nu ma predau, nici nu ma retrag. Am atatea lucruri de spus. Abia am inceput. Nici vorba de sfarsit.